Dlui Prim Ministru Emil BOC

Posted: 04/10/2010 in Uncategorized
Etichete:, , ,

Pentru dl Prim Ministru BOC de Ziua Educatiei ii recomand cartea „Parinti straluciti, profesori fascinati” – de Augusto Cury.

Fiind foarte ocupat, poate reuseste sa citeasca macar un pasaj din aceasta carte: „Povestea Marelui Turn”

„Dacă societatea  ar plasa educaţia  în centrul atenţiei, închisorile ar deveni muzee, poliţiştii ar deveni poeţi, iar psihiatri ar deveni muzicieni…

Care  sunt specialiştii cei mai importanţi ai societăţii?

Voi relata o poveste care pune în evidentă direcţia periculoasă către care se îndreaptă societatea, criza educaţiei şi importanţa părinţilor şi profesorilor, în calitate de constructori ai unei lumi mai bune. Am povestit această poveste în multe conferinţe, inclusiv în congrese internaţionale. Mulţi educatori sunt atât de sensibilizaţi, încât plâng.

Într-o vreme nu prea îndepărtată de a noastră, omenirea a devenit atât de haotică, încât oamenii au făcut un mare concurs. Voiau să ştie care era profesia cea mai importantă a societăţii. Pe un stadion enorm, organizatorii evenimentului au construit un turn înalt, cu trepte de aur încrustate cu pietre preţioase. Turnul era superb. Au chemat presa mondială, televiziunea, ziarele, revistele şi radiourile, pentru a relata evenimentul.

Lumea sta cu ochii aţintiţi asupra evenimentului. Pe stadion, oameni din toate clasele sociale se înghesuiau să vadă de aproape disputa.

Regulile erau următoarele: fiecare profesie era reprezentată de un orator ilustru. Oratorul trebuia să urce repede pe o treaptă a turnului şi să ţină un discurs elocvent şi convingător asupra motivelor pentru care profesia sa era cea mai importantă din societatea modernă. Oratorul trebuia să rămână în turn, până la sfârşitul concursului. Jurizarea era mondială, prin internet.

Naţiuni şi firme mari patronau concursul. Categoria învingătoare urma să primească prestigiu social, o mare sumă de bani şi indemnizaţii de la guvern. Odată stabilite regulile, a început concursul. Moderatorul concursului a strigat: „Începeţi!”

Ştiţi cine a urcat mai întâi în turn? Educatorii? Nu! Reprezentantul clasei mele, a psihiatrilor.

El s-a urcat în turn şi a proclamat cu toată forţa plămânilor săi: „Societăţile moderne vor deveni o fabrică de stres. Depresia şi anxietatea sunt bolile secolului. Oamenii au pierdut bucuria existenţei. Mulţi renunţă să mai trăiască. Industria antidepresivelor şi a tranchilizantelor a devenit cea mai importantă din lume.” Apoi oratorul a făcut o pauză. Publicul, stupefiat, asculta cu atenţie argumentele sale uluitoare.

Reprezentantul psihiatrilor a încheiat: „Normal este să ai probleme. Să fii sănătos este ceva anormal. Ce ar fi omenirea fără psihiatri? Un azil de fiinţe umane, cu o viaţă lipsită de calităţi! Pentru că trăim într-o societate bolnavă, declar că, împreună cu psihologii, suntem specialiştii cei mai importanţi ai societăţii!”

Pe stadion s-a instaurat tăcerea. Mulţi dintre cei din asistenţă se priviră pe ei înşişi şi-şi dădură seama că nu erau veseli, erau „stresaţi”, dormeau prost, se trezeau obosiţi, aveau o minte agitată, dureri de cap. Mii de spectatori rămaseră fără glas. Psihiatrii păreau imbatabili.

În continuare, moderatorul strigă: „Următorul!” Ştiţi cine a urcat după aceea? Profesorii? Nu! Reprezentantul magistraţilor – al judecătorilor.

El a urcat pe o treaptă mai înaltă şi, cu un gest îndrăzneţ, a rostit vorbe care i-au cutremurat pe auditori:

„Aţi văzut statisticele legate de violenţă! Nu încetează să crească. Răpirile, atacurile şi violenţa în trafic umplu paginile ziarelor. Agresivitatea în şcoli, maltratările la adresa copiilor, discriminarea rasială şi socială fac parte din viaţa de zi cu zi. Oamenii îşi iubesc drepturile şi-şi dispreţuiesc îndatoririle.”

Auditorii clătinară capul, fiind de acord cu argumentele. Apoi, reprezentantul magistraţilor urmă într-un mod mai dur: „Traficul de droguri pune în mişcare la fel de mulţi bani ca şi petrolul. Nu avem cum să distrugem crima organizată. Dacă vreţi siguranţă, închideţi-vă în casele voastre, căci libertatea aparţine criminalilor. Fără judecători şi procurori, societatea se cangrenează. De aceea, declar că, sprijiniţi de procurori şi de aparatul poliţienesc, reprezentăm clasa cea mai importantă a societăţii.”

Toţi au înghiţit în sec, auzind aceste cuvinte. Ele tulburau auditorii şi ardeau sufletul. Dar păreau incontestabile. Alt moment de tăcere, acum şi mai prelungit. în continuare, moderatorul, deja acoperit de o transpiraţie rece, spuse: „Următorul!”

Un alt reprezentat, mai îndrăzneţ a urcat pe o treaptă mai înaltă a turnului. Ştiţi cine a fost de data aceasta? Educatorii? Nu!

A fost reprezentantul forţelor armate. El şi-a început discursul cu o voce vibrantă şi fără ezitare: „Oamenii dispreţuiesc valoarea vieţii. Se ucid între ei pentru te miri ce.

Terorismul elimină mii de oameni. Războiul comercial ucide milioane de oameni prin înfometare. Specia umană s-a fărâmiţat. Naţiunile se respectă doar pentru economiile şi armele pe care le deţin.

Cine doreşte pacea, trebuie să se pregătească de război. Puterea economică şi militară – şi nu dialogul – sunt factorii de echilibru, într-o lume alienată.”

Vorbele sale i-au şocat pe auditori, dar nu puteau fi puse la îndoială. Apoi, el a încheiat: „Fără forţele armate, n-ar exista siguranţă. Somnul ar fi un coşmar. De aceea, fie acceptaţi, fie nu, declar că oamenii forţelor armate sunt nu numai categoria profesională cea mai importantă, dar şi cea mai puternica.” Sufletele auditorilor au îngheţat. Toţi au rămas stupefiaţi.

Argumentele celor trei oratori erau extrem de puternice. Societatea se transformase într-un haos. Oamenii din toată lumea erau perplecşi şi nu ştiau ce atitudine să ia: dacă să aclame un orator, sau să plângă din cauza crizei în care se afla specia umană, care nu şi-a onorat capacitatea de a gândi. Nimeni n-a mai îndrăznit să urce în turn. Cu cine vor vota?

Când toţi credeau că disputa se încheiase, se auzi o discuţie la baza turnului. Despre cine era vorba? De data aceasta erau profesorii. Era un grup de învăţători, de profesori din învăţământul gimnazial, liceal şi universitar.

Stăteau sprijiniţi de turn şi dialogau cu un grup de părinţi. Nimeni nu ştia ce făceau. Camerele de televiziune s-au fixat pe ei şi au proiectat imaginea lor pe un ecran mare. Moderatorul strigă ca unul dintre ei să urce pe turn. Ei refuzară.

Moderatorul îi provocă: „Totdeauna există laşi într-o dispută.” Pe stadion s-au auzit râsete. Au făcut glume pe seama profesorilor şi părinţilor.

Pe când toţi gândeau că erau slabi, profesorii, stimulaţi de părinţi, au început să dezbată ideile prezentate, rămânând în acelaşi loc. Toţi îşi făceau simţită prezenta.

Unul dintre profesori, privind în sus, îi spuse reprezentantului psihiatrilor: „Noi nu vrem să fim mai importanţi decât dumneavoastră. Vrem doar să avem condiţii ca să educăm emoţia elevilor noştri, să formăm tineri liberi şi fericiţi, pentru ca ei să nu se îmbolnăvească şi să trebuiască să fie trataţi de dumneavoastră.”

Reprezentantul psihiatrilor primi, astfel, o lovitură. Apoi, un alt profesor, care se afla în partea dreaptă a turnului, privi spre reprezentantul magistraţilor şi-i spuse: „Niciodată n-am avut pretenţia de a fi mai importanţi decât judecătorii. Dorim doar să avem condiţii pentru a cultiva inteligenţa tinerilor noştri, făcându-i să iubească arta de a gândi şi să înveţe importanţa drepturilor şi îndatoririlor omului. în felul acesta, sperăm că niciodată nu se vor aşeza pe banca acuzaţilor.” Reprezentantul magistraţilor tremură în turn.

O profesoară din partea stângă a turnului, aparent timidă, îl privi pe reprezentantul forţelor armate şi vorbi într-o manieră poetică: „Profesorii din toată lumea nu au dorit niciodată să fie mai puternici şi nici mai importanţi decât membrii forţelor armate. Dorim doar să fim importanţi în inima copiilor noştri.

Dorinţa noastră este să-i facem să înţeleagă că fiecare fiinţă umană nu este doar un număr din mulţime, ci o fiinţă de neînlocuit, un actor unic în teatrul existenţei.”

Profesoara a făcut o pauză şi a completat: „în felul acesta, ei se vor îndrăgosti de viaţă şi, când vor deţine controlul în societate, nu vor face niciodată războaie – fie războaie fizice, care produc vărsare de sânge, fie comerciale, care îi lipsesc de pâine pe mulţi oameni. Noi considerăm că, pentru a-şi rezolva conflictele, cei slabi folosesc forţa, însă cei puternici folosesc dialogul.

De asemenea, considerăm că viaţa este capodopera lui Dumnezeu – un spectacol ce nu trebuie întrerupt niciodată de violenţa umană.”

Părinţii jubilară de bucurie, la auzul acestor cuvinte. Reprezentantul sistemului juridic aproape căzu din turn.

Nu se auzea nici o şoaptă în rândurile asistenţei. Lumea rămase perplexă. Oamenii nu-şi imaginau că simplii profesori, care trăiau în mica lume a sălilor de clasă, erau atât de înţelepţi. Discursul profesorilor îi clătină pe liderii evenimentului.

Văzând că succesul disputei era ameninţat, moderatorul spuse cu arogantă: „Visători! Dumneavoastră trăiţi în afara realităţii!” Un profesor mai îndrăzneţ strigă plin de sensibilitate: „Dacă încetăm să visăm, murim!”

Simţindu-se atins, organizatorul evenimentului luă microfonul şi merse mai departe, în intenţia sa de a-i răni pe profesori: „Cui îi pasă de profesori, în zilele noastre?

Comparaţi-vă cu celelalte profesii. Dumneavoastră nu luaţi parte la reuniunile politice mai importante. Presa rareori publică ştiri despre profesori. Societăţii puţin îi pasă de şcoală. Uitaţi-vă la salariul pe care-l primiţi la sfârşitul lunii!” O profesoară îl privi şi-i spuse cu siguranţă: „Noi nu muncim doar pentru salariu, ci pentru dragostea copiilor voştri şi a tuturor tinerilor din lume.”

înfuriat, cel care conducea evenimentul strigă: „Profesia dumneavoastră va fi desfiinţată, în societăţile moderne. Vă înlocuiesc calculatoarele! Nu sunteţi demni să vă aflaţi în această dispută!”

Asistenta, manipulată, trecu de partea cealaltă. Cu toţii i-au condamnat pe profesori. Au ridicat în slăvi educaţia virtuală. Au strigat în cor: „Calculatoare! Calculatoarei Gata cu profesorii!” Stadionul intră în delir, repetând aceste cuvinte. Profesorii nu fuseseră niciodată atât de umiliţi. Loviţi de ce auzeau, au hotărât să abandoneze turnul. Ştiţi ce s-a întâmplat?

Turnul s-a prăbuşit. Nimeni nu-şi închipuia, dar profesorii şi părinţii erau cei care susţineau turnul. Scena a fost şocantă. Oratorii au fost spitalizaţi. Profesorii au luat atunci altă atitudine inimaginabilă: au abandonat, pentru prima oară, sălile de clasă.

Conducerea sistemului de învăţământ a încercat să-i înlocuiască cu calculatoare, dând câte un calculator fiecărui elev. Au folosit cele mai bune tehnici multimedia. Ştiţi ce s-a întâmplat?

Societatea s-a prăbuşit. Nedreptăţile şi suferinţa sufletească au sporit şi mai mult. Durerea şi lacrimile s-au intensificat. închisoarea depresiei, a fricii şi a anxietăţii a atins mare parte din populaţie. Violenţa şi crimele s-au înmulţit. Convieţuirea umană – care şi aşa era dificilă – a devenit de nesuportat. Specia umană gemu de durere. Exista riscul de a nu supravieţui.

înspăimântaţi, toţi au înţeles că nici un calculator nu reuşea să predea înţelepciunea, solidaritatea şi dragostea de viaţă. Publicul nu se gândise niciodată că profesorii stăteau la temelia profesiilor şi a tot ce este mai lucid şi mai inteligent în noi. Au descoperit că puţina lumină care intra în societate venea din inima profesorilor şi a părinţilor care-şi educau copiii, depăşind multe greutăţi.

Toţi au înţeles că societatea trăia o noapte lungă şi tulbure. Ştiinţa, politica şi banii nu reuşeau s-o depăşească. Şi-au dat seama că speranţa unui răsărit frumos stă pe umerii fiecărui tată, a fiecărei mame şi a fiecărui profesor, şi nu pe umerii psihiatrilor, judecătorilor, militarilor, presei…

Nu contează dacă părinţii locuiesc într-un palat, sau într-o zonă săraca şi dacă profesorii predau într-o şcoală somptuoasă sau mizeră – ei sunt speranţa lumii.

Faţă de această situaţie, politicienii, reprezentanţii celorlalte categorii profesionale şi patronii au făcut o şedinţă cu profesorii din fiecare oraş, al fiecărei naţiuni. Au recunoscut că înfăptuiseră o crimă împotriva educaţiei. Au cerut scuze şi i-au rugat să nu le abandoneze copiii.

Apoi, au făcut o promisiune importantă. Au afirmat că jumătate din bugetul pe care-l cheltuiau cu armele, cu aparatul poliţienesc şi cu industria tranchilizantelor şi a antidepresivelor va fi investit în educaţie. Au promis să reabiliteze demnitatea profesorilor şi să ofere condiţii ca fiecare copil de pe Terra să fie hrănit cu alimente pentru a susţine corpul şi cu cunoaştere pentru suflet. Nici unul nu avea să mai rămână fără carte.

Profesorii au plâns. Au rămas mişcaţi de o asemenea promisiune. De secole aşteptau ca societatea să se trezească şi să vadă drama educaţiei.

Din nefericire, societatea s-a trezit abia când mizeria socială a atins nivele insuportabile. Dar, cum întotdeauna au lucrat ca eroi anonimi şi întotdeauna au iubit fiecare copil, fiecare adolescent şi fiecare tânăr, profesorii au hotărât să se întoarcă în sala de clasă şi să-l înveţe pe fiecare elev să navigheze în apele emoţiei.

Pentru prima oară, societatea a pus educaţia în centrul atenţiei. Lumina a început să strălucească, după o furtună îndelungată …

După zece ani, au apărut rezultatele şi, douăzeci de ani după aceea, toţi au rămas cu gura căscată.

Tinerii nu mai renunţau la viaţă. Nu mai existau sinucideri. Folosirea drogurilor a dispărut. Aproape nu se auzea vorbind de tulburări psihice şi de violenţă. Iar discriminarea? Ce mai era şi asta? Nimeni nu-şi mai amintea de aşa ceva. Albii îi îmbrăţişau cu afecţiune pe negri. Copiii evrei dormeau în casele copiilor palestinieni. Teama s-a dizolvat, terorismul a dispărut, iubirea a triumfat.

închisorile au devenit muzee. Poliţiştii au devenit poeţi. Cabinetele de psihiatrie s-au golit. Psihiatrii au devenit scriitori. Judecătorii au devenit muzicieni.

Procurii au devenit filozofi. Iar generalii? Au descoperit parfumul florilor, au învăţat să-şi murdărească mâinile în grădini, ca să le cultive.

Şi ce era cu ziarele şi televiziunile din lume? Ce ştiri publicau, ce vindeau? Au încetat să vândă necazuri şi lacrimi umane. Vindeau vise, anunţau speranţa …

Oare când va deveni realitate această poveste? Dacă toţi am visa acest vis, într-o zi el va înceta să mai fie doar un vis”.

Editura şi autorul permit folosirea textului „Marele Turn” pentru realizarea de piese de teatru în şcoli, cu scopul de a-i omagia pe părinţi şi pe dascăli, cu condiţia să se menţioneze sursa. (NA)

Autor: Augusto Curry, Parinti straluciti, profesori fascinati.
Ed: For You 2005

Comentarii
  1. Este stilul clasic de lupta politica murdara pe care il duc multi din actuala clasa politica. Se incearca intimidarea oamenilor. Problemele pe care le resimte omul de rand sunt mult prea apasatoarea ca sa nu vada realitatea curenta. Pe cati ii vor intimida astfel, pe cati ii vor transforma in sustinatori pdl? Nu o sa poata cu frica sa asupreasca un popor intreg. Ne intoarcem la comunism?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s